… și aș fi putut continua în anunț cu ”…un spectacol de Gigi Căciuleanu”. Dar cum nu fac critică de teatru – dans nici măcar în glumă, mă rezum la titlul spectacolului.

De fapt m-aș rezuma la și mai puțin, respectiv la ”Folia, Shakespeare”. Ceea ce ar rezulta ar fi exaltarea mea în fața unui spectacol calofil până la detaliul firului de păr și multă… dragoste, într-un anume sens al ei de ”love” și nu de iubire într-un sens oarecum generic.

Dar nu cred că ați înțeles mare lucru din ce am spus până acum și nici nu aveți cum să înțelegeți decât dacă o anumită nebunie a dragostei vreodată v-a cuprins. La început timpul stă. Apoi curge foarte repede. Apoi te chinui să îl oprești. Efortul e fantastic de mare. Toți mușchii se încordează și devin de piatră. De fapt întregul corp devine de piatră, și în timp ce cauți să afli cine ești, numai părul fetelor mai curge ca un râu.

Cam așa ar fi.

Și departe de a se umple de vreun aer caragialesc (adica cu vreo influență din ”de-ale noastre”), scena acestui amor nebun (amor nebun poate chiar după Shakespeare) se umple de vacarmul și zumzăiala intrigilor din Mult Zgomot Pentru Nimic, de întrebările fundamentale din Hamlet, de câine care sunt eu, eu fiind evident nimeni alta decât eu însămi.

Și după toate acestea, cine cumva îndrăznește să șoptească ”floare albastră, floare albastră // și te-ai dus dulce minune, și-a murit iubirea noastră” nesocotește chiar dragostea în nesfârșirea sa, mult prea târziul fiind mereu doar un încă devreme.